provinciala.ro

Intotdeauna m-au fascinat cladirile din Bucuresti.Casele din cartierele vechi umbrite de plantele  din gradinile ascunse dupa inaltele ziduri – secrete de-ale Hortensiei Papadat Bengescu (asa mi le-am inchipuit mereu) si blocurile inalte la nesfarsit din cartierele muncitoresti.Imi aduc aminte cat ma fascinau acele orase pe verticala pe care mi le inchipuiam ca pe niste organisme vii cu personalitati distincte si cu toate acestea niste puncte intr-o mare uniforma si cenusie.

Pe masura ce am inceput sa ma acomodez cu orasul si cu oamenii (cel mai ciudat mi s-a parut ca exceptand  neamurile nu am cunoscut nici un alt bucurestean “autentic”) am inceput sa indragesc si cladiri din unele cartiere, fiecare reusind sa-mi lase amprenta plina de senzatii auditive, vizuale si olfactive (de ce nu!?) a unei perioade trecute.

Muncitorescul monolit cu 10 etaje, zeci de scari si sute de apartamente din   Militari, de exemplu, face parte dintr-o epoca cu un farmec aparte in viatza mea(am trecut ieri cu masina pe langa el si m-au rascolit in cateva secunde atat de multe  amintiri ca nu pot sa le exprim in cuvinte si chestia asta ma sufoca!).Poate ca nu eram la inceput de cariera si imparteam apartamentul de trei camere cu prietenul meu cel mai bun si inca un amic, dar cat farmec in viata aceea fara program si situatii neplanificate.

Liftul, care nu functiona niciodata cand veneam incarcata de bagaje de acasa sau usor “obosita” pe la 4 dimineatza.Portarul care ma avertiza , oarecum incantat de ceea ce avea sa urmeze, in fiecare “dimineatza” de dupa o noapte grea, petrecuta pe tocuri si in pantaloni incomod de stramti sau fuste excesiv de scurte prin cluburi, ca “iar nu merge liftu’ d-nsoara!”Sa ma fi vazut cu cata gratzie imi aruncam din picioare incaltarile si o tuleam pe scari ca deh, era frrrrigg rrrau si pe la et 5, in bezna aia totala, ma apuca si frica;arabul de la Kebaberia de la parter care ma astepta in fiecare seara cu : “portia casei” conceputa special pentru mine;chioscul cu merdenele si iaurt din scara de alaturi (sursa micului meu dejun zilnic) si nu la urma statia de metrou care isi casca uriasa intrare exact in dreptul scarii blocului.Cel mai bun remediu impotriva intarzierilor: invatasem pe dinafara orarulu trenurilor si stiam exact cand sa cobor.

Si apoi colegii de apartament: hoinarul de week-end care descopera in fiecrae sambata cate un nou oras al tarii si bunul meu prieten pe care il exasperam cu povestile mele de pustoaik  atunci cand ajungea acasa de la servici, caruia ii stricam serile romantice cu fetele (si eu vroiam sa ma uit cu ei la film!) si care acum , saracu …a fugit taman in America de mine J

In contrast, o cladire care se vrea eleganta si o fruntasa a bunului gust ar fi Mariott-ul in care am reusit sa ma pierd in cautarea aripii cu birouri, facandu-ma de ras in fata camerelor de luat  vederi din lift la care ma strambasem de zor, cu putin inante de a fi acompaniata de un body-guard binevoitor pe drumul corect.Si de aici, intr-o singura zi , in cateva minute, am inteles : urasc  acest hotel pentru ca m-a facut sa ma simt mica si insignifianta si …..sunt o provinciala.Si nu una venita in capitala pentru a-si gasi un barbat bogat, pentru a cuceri cluburile de noapte sau culmile unei cariere ci  o furnicutza ratacita care isi cauta cararea si care a ramas fascinata de misterele cladirilor mute din acest oras.

Mister-asta era tot ce puteam zari atat in cartierele muncitoresti cat si in cele doldora de vile luxoase.Tradare sau patima de betivi, copii urland de foame si haine ponosite sau mici printese rasfatandu-si cockeri carliontzati, povesti de dragoste sau istoriile unor familii devorate de ambitii, asta ascundeau zidurile orasului atat de mohorat dar atat de luminos noaptea, atat de inocent cand stratul de nea reusea sa-l acopere, atat de viu cand inmugureau copacii, atat  de obositor in canicula verii si usor parizian in ploile tomnatice care reuseau sa-l transforme intr-o adevarata aventura noroioasa in scurt timp.

Nu s-a schimbat mare lucru.Poate sunt blocurile mai colorate, cladirile somptuoase ale Epocii de Aur –abandonate, si noile case si blocuri de lux mult mai deseIl privesc, orasul, clar din alta perspectiva acum si nu ma mai preocupa aceleasi ganduri si aceleasi intrebari.

Cand vreau sa-mi satur setea de mistere ma intreb ce e dincolo de infinit sau cum va  arata viatza mea , citesc o carte usoara sau vad o comedie de duminica, tanjesc dupa aer curat si visez sa pot dormi …mult.In noul meu cartier, de la inaltimea la care mi se desfasoara panorama, vad multa lumina, un parc inverzit, oameni linistiti care isi plimba patrupedele (si imaginea asta ma face sa-mi doresc si eu unul) sau bebeii (asta ma ataca rau , pentru ca vreau si eu unul ), sportivi care alearga dimineatza (chestia asta ma face sa ma simt tare nesanatoasa si in pragul descompunerii).Dar e dragutz, un cartier rupt parca din fresca bucuresteana.

As vrea ca viatza mea sa fie un fel de “sex and the city “, doar ca nu cred ca as vrea sa seman cu nici unul dintre personajele de acolo.Fiecare dintre ele este incomplet , sufera de un handicap al omului societatii de astazi , handicap de care este constient dar incearca sa-l mascheze, ducandu-si  la extrema alte calitati.As vrea diminetile lui Carrie si orele ei de liniste si meditatie inchinate scrisului, cariera roscatei si copilul ei , senzualitatea si sociabilitatea blondei si putin din inocenta si feminitatea conservatoare a brunetei.

Am in schimb nopti fara odihna , nu am timp de shopping nici macar pentru de-ale gurii, posed un gol in suflet, sunt o tanara “batrana”, am multe proiecte care se suprapun si o dorinta nebuna  ca : fie sa aiba ziua 50 de ore, fie sa nu se fi inventata calculatoarele, net-ul , telefonia mobila ( mint -sunt dependenta de ea!).

Mi-a ramas visul catre casutza mea fericita de pe malul unei ape curgatoare, casa luminoasa , zambetul viitorilor copii si catzelul fericitsi jucaus , bucataria  plina de arome in care imi voi petrece week-end-urile departe de zgomotul orasului, ca o adevarata Provinciala.