Imi traiesc viatza contracronometru si cateodata astept sa mi se blocheze o rotiza in mecanism ca sa respir. Nu inteleg exact catre ce ma grabesc sau de ce, pentru simplul motiv ca brusc am inceput sa regret fiecare an care s-a scurs si sa-mi doresc sa pot opri timpul cateodata.
Cu toate acestea continui sa alerg. Dimineatza in drum spre munca ma grabesc sa prind tramvaiul si apoi sa ajung in office. Imi fac agitata toata treaba la birou si apoi ma grabesc sa ajung acasa, unde ma grabesc sa dorm si dimineatza o iau de la capat.
Mi s-a imprimat atat de bine aceasta miscare incat pana si cand ma plimb maresc ritmul pasilor fara sa realizez. Ma grabesc sa fac ceva cu viatza mea si parca cineva , acolo sus, stie acest lucru si vrand sa-mi faca in ciuda, ma lasa sa ma agit ca o furnicutza bezmetica asteptand momentul in care imi va reteza tot acest avant…de tot si direct de la radacina, dandu-mi prima si ultima lectie despre cum viatza trebuie traita nu grabita!
