I-a murit tatal. Si ne-a anuntat pe toti cu un strigat mut pe ultimul ei post din blog. Acum am citit si as pune mana pe telefon sa ii sun pe ai mei daca nu ar fi atat de tarziu.Nu-i stiu povestea mai mult ca orice cititor al ei. Am baut odata un suc, impartasindu-i planuri care inca nu au prins contur.E nedrept pentru ca are si da suflet celor din jur zdrubagia asta mica si pentru ca mi-e teama sa nu ii pierdem inocenta, pentru ca mi-a facut inima sa se opreasca cu o propozitie simpla, pentru ca m-a facut sa imi amintesc ca traiesc aici, pe Pamant.
Asta e si cuvintele sunt mute, suna fals sau sunt de prisos.Nu ne sta niciunuia in putere sa schimbam nimic si cu toate acestea ma simt oarecum vinovata.Vinovata ca nu am citit postul exact atunci cand a aparut, ca nu imi sun parintii zilnic si nu ii vad mai des, ca a fost nevoie de asta ca sa ii privesc scrierile ca ale unei persoane reale nu ca ale unui spiridus nastrusnic.
Odihneasca-se in pace, spunem. Sa-ti gasesti si tu puterea impacarii, zic.
