Cateodata e bine sa taci, cateodata e bine sa urli. Cateodata vin aici doar ca sa nu urlu.
Am retrait senzatiile familiare ale casei parintesti la ore tarzii din noapte. Atunci cand ajungi dupa un chef in liniste totala si nu auzi decat scartaitul linistitor al usii, apa de la robinet care picura pentru ca s-a stricat garnitura, parchetul invechit care iti cunoaste pasii. Senzatia de siguranta totala, senzatia de copil in casa parintilor, senzatia celor 17 ani petrecuti intre aceeasi pereti rabdatori.
Mi-am dat seama ca dupa ce am stat cativa ani buni cu chirie intr-un apartament din Bucuresti, nu mi-au ramas intiparite amintiri. Nu imi aduc aminte decat de zgomotul vechiului frigider si credeti-ma ca nu era nimic placut.
Senzatia familiara a casei mele de acum nu e legata de loc ci de locatarii. Zabetul ochilor albastrii de dimineata, mieunuatul prelung al maztului care nu pare constient ca el papa primul, leneveala de seara la un film, cafeaua buimaca la care comentam stirile, discutiile interminabile ale noptilor tarzii, bratele calde care sunt acolo pentru mine.
As evada, departe de agitatia profesionala, de invidii si frustrari. Am inceput sa o inteleg pe profa de romana care nu vroia decat sa se retraga intr-o pestera cu o vaca si o capra. M-as duce pe o pajiste la poalele padurii, pe malul unei ape sau intr-un copac. As evada doar cu mintea dar nu reusesc sa ma desprind de realitate. Pana si cartile pe care la ador nu imi mai starnesc emotii, nu imi mai creaza imagini sau pofte sau vise.
Am vise. Ale mele. Dar se schimba in fiecare moment pentru ca sunt alterate de alarmele realitatii. Construiesc castele pe care le narui singura si ma apuc sa construiesc altele. Pentru ca pot.Si uite asa trece timpul. Parca l-as prinde un pic de cozi sa il trag inapoi nazdraveneste si sa il urechez ca se grabeste. As vrea sa ma…dematurizez 
